prima dată obosit.
S-a așezat în fața mea.
— Chiar ai de gând să arunci douăzeci și doi de ani?
— Eu?
A coborât privirea.
— Știi ce vreau să spun.
— Nu. Explică-mi.
A tăcut.
Apoi a spus:
— Nu puteam să te văd așa.
Pentru prima dată, nu mai folosea scuza cu munca.
— Cum?
— Cu tuburi. Slabă. Bolnavă.
L-am privit fără să spun nimic.
— Văd oameni murind în fiecare săptămână, Clara. Pot opera un pacient timp de zece ore fără să-mi tremure mâna. Dar când asistenta mi-a spus că starea ta se agravase… n-am putut să urc.
— Și gala?
A închis ochii.
— Acolo puteam să fiu doctorul Marinescu.
— Iar la etajul șaptesprezece trebuia să fii soțul meu.
Nu mi-a răspuns.
Atunci am înțeles ceva care, într-un fel, era mai trist decât dacă ar fi existat o aventură secretă sau un plan spectaculos.
Marcu nu lipsise pentru că nu știa.
Lipsise pentru că alesese
Comments