„Mădălina… eu…”, a început, dar vocea i s-a frânt.
L-am privit. Pentru prima dată în ani, nu-mi era frică. Nu eram vinovată. Nu eram „lipitoare”. Eram o femeie care tocmai fusese la un pas de moarte.
„Tudor, eu chiar nu mai pot.”
A înghițit în sec și s-a așezat pe scaunul de lângă pat.
„Nu mi-am dat seama… Sau nu am vrut să-mi dau. M-am purtat ca un nesimțit. Am crezut că dacă aduc bani în casă, asta mă face bărbat… dar nu m-am purtat deloc ca unul.”
Nu credeam să aud vreodată așa ceva din gura lui. Dar cuvintele nu schimbă anii de durere. Nici crizele copiilor. Nici noaptea în care am căzut pe podea, singură, cerând ajutor.
„Nu vreau scuze, Tudor. Vreau schimbare. Pentru mine și pentru copii. Dacă nu se poate cu tine… voi face singură.”
A ridicat privirea, speriat. Era prima dată când înțelegea că pedeapsa
Comments