CONTINUAREA: Mi-am lăsat paharul pe masă și l-am privit calm.
— Ce să-i spun?
— Nu te preface! Ce i-ai spus doamnei Marinescu?
— M-am prezentat.
— I-ai dat o carte de vizită!
— Da.
Respirația lui devenise sacadată.
— Ce carte de vizită?
Am zâmbit.
— Cartea firmei mele.
A clipit.
— Ce firmă?
Pentru prima dată după mulți ani, părea complet pierdut.
— Firma mea de consultanță.
Andrei a rămas nemișcat.
— Ce firmă?
— Cea pe care o conduc de patru ani.
Fața i s-a golit complet de culoare.
— Glumești.
— Nu.
— Tu nu ai…
— Eu nu am ce?
Nu a răspuns.
Pentru că știa.
Ani întregi nu mă întrebase nimic despre viața mea.
Niciodată.
Nu știa unde merg.
Nu știa cu cine lucrez.
Nu știa ce fac.
Nu știa cine sunt.
Pentru că nu îl interesase.
În acel moment, la masa noastră a venit directorul general al companiei.
S-a uitat la mine.
Apoi la Andrei.
— Acum înțeleg de ce doamna Marinescu vorbește atât de frumos despre dumneavoastră.
Andrei părea că se sufocă.
— Vă cunoașteți?
Directorul a zâmbit.
— Firma Anei ne-a consultat anul trecut într-un proiect important.
Am văzut cum lui Andrei îi fuge pământul de sub picioare.
Toată seara își imaginase că mă umilește.
Iar acum afla că femeia pe care o considera doar „soția lui” era respectată de oamenii pe care încerca să-i impresioneze.
Câteva zile mai târziu a aflat și restul.
Că firma mea avea rezultate excelente.
Că veniturile mele depășeau de mult salariul lui.
Că oamenii pe care îi admira mă cunoșteau și mă respectau.
Promovarea lui a fost suspendată.
Nu din cauza mea.
Ci din cauza comportamentului pe care îl afișase în fața tuturor.
În săptămânile următoare a încercat să repare lucrurile.
A adus flori.
Cadouri.
Scuze.
Dar problema nu era petrecerea.
Problema era că trecuseră opt ani și nu știa nimic despre femeia
Comments