dădu din cap.
— Este corect.
— Dar pot să fac altceva.
— Ce?
L-am privit.
— Pot să vin cu tine la operație.
Raimond începu să plângă.
De data aceasta nu-și mai ascunse fața.
Intervenția nu fu un miracol de film.
Au existat investigații înainte.
Riscuri.
Zile de spitalizare.
Recuperare.
Momente în care îl durea.
Momente în care devenea irascibil pentru că ura să depindă de alții.
Dar operația decurse bine.
În prima dimineață în care reuși să se ridice și să facă câțiva pași pe coridor, eram lângă el.
— Mai încet, tată.
Se opri.
Mă privi.
— Cum mi-ai spus?
Știam exact ce făcea.
— Nu începe.
Zâmbi.
— Voiam doar să verific dacă am auzit bine.
Câteva săptămâni mai târziu îl dusei la noua casă.
Nu era un conac.
Nu avea piscină.
Era o casă simplă, luminoasă, cu două dormitoare și o curte mică.
Când intră, Raimond își scoase automat șapca.
— E prea mult.
—
Comments