TOCMAI ÎMI ÎNGROPASEM SOȚUL ȘI NIMENI NU ȘTIA CĂ, ÎN ACEEAȘI SĂPTĂMÂNĂ, ÎMI CUMPĂRASEM UN BILET PENTRU O CROAZIERĂ DE UN AN. CÂND FIUL MEU A ARUNCAT TREI CUȘTI ÎN SUFRAGERIA MEA DE PARCĂ AȘ FI FOST MENAJERA LUI PERSONALĂ, MI-AM DAT SEAMA CĂ PERIOADA MEA DE DOLIU SE ÎNCHEIASE. NORA MEA NICI MĂCAR NU S-A OBOSIT SĂ MĂ SALUTE. PUR ȘI SIMPLU A ÎMPINS CUȘTILE PE COVOR ȘI A SPUS: „AI ACOLO INSTRUCȚIUNILE.” AM ZÂMBIT. PÂNĂ LA RĂSĂRIT, CÂND VASUL MEU URMA SĂ PLECE DIN MIAMI, DISPARIȚIA MEA AVEA SĂ LE DEA VIEȚILE PESTE CAP.

Austin.

În cele din urmă, am deschis mesajele.

„MAMĂ, UNDE SUNT ANIMALELE?”

Sub el:

„Ce înseamnă că nu ești disponibilă?”

Și apoi:

„Sună-mă ACUM.”

Le-am trimis adresa pensiunii și confirmarea.

Austin m-a sunat imediat.

De data aceasta am răspuns.

— Mamă, ce naiba faci?

În spatele lui se auzea muzică.

Probabil hotelul.

— Bună dimineața, Austin.

— De ce ai dus animalele acolo?

— Pentru că eu nu sunt acasă.

Tăcere.

— Unde ești?

Am privit oceanul.

Coasta Floridei începea deja să se îndepărteze.

— Pe un vapor.

A râs.

— Ce?

— Am plecat într-o călătorie.

— Cât timp?

Am luat o gură de cafea.

— Dacă totul merge conform planului, aproape un an.

De data aceasta tăcerea a durat mult mai mult.

Apoi am auzit vocea Cloe-i în fundal:

— Ce a spus?

Austin aproape strigă:

— Nu poți pleca un an!

M-am uitat spre apă.

— Se pare că pot.

— Dar casa?

Și iată.

Nu „Dar tu?”

Nu „Ești bine?”