TOCMAI ÎMI ÎNGROPASEM SOȚUL ȘI NIMENI NU ȘTIA CĂ, ÎN ACEEAȘI SĂPTĂMÂNĂ, ÎMI CUMPĂRASEM UN BILET PENTRU O CROAZIERĂ DE UN AN. CÂND FIUL MEU A ARUNCAT TREI CUȘTI ÎN SUFRAGERIA MEA DE PARCĂ AȘ FI FOST MENAJERA LUI PERSONALĂ, MI-AM DAT SEAMA CĂ PERIOADA MEA DE DOLIU SE ÎNCHEIASE. NORA MEA NICI MĂCAR NU S-A OBOSIT SĂ MĂ SALUTE. PUR ȘI SIMPLU A ÎMPINS CUȘTILE PE COVOR ȘI A SPUS: „AI ACOLO INSTRUCȚIUNILE.” AM ZÂMBIT. PÂNĂ LA RĂSĂRIT, CÂND VASUL MEU URMA SĂ PLECE DIN MIAMI, DISPARIȚIA MEA AVEA SĂ LE DEA VIEȚILE PESTE CAP.

pălărie ridicol de mare.

În următoarea am stat singură la o cafenea aproape două ore.

Am cunoscut o văduvă pe nume Margaret, care își pierduse soțul cu trei ani înainte.

Într-o seară, la cină, m-a întrebat:

— Când a murit soțul tău?

— Acum câteva săptămâni.

Furculița i-a rămas suspendată.

— Și ai plecat?

M-am pregătit să fiu judecată.

În schimb, Margaret mi-a spus:

— Bine.

Am privit-o surprinsă.

— Bine?

— Doliul nu trebuie să arate așa cum vor ceilalți. Dacă ai fi rămas acasă și ai fi plâns un an, oamenii te-ar fi numit deprimată. Dacă pleci, te numesc egoistă. Așa că măcar alege varianta în care vezi lumea.

Am râs pentru prima dată de la moartea lui Ernest.

Între timp, Austin continua să mă sune.

Nu zilnic.

La început, mai ales când apărea câte o problemă.

— Mamă, unde sunt actele garajului?

— Mamă, știi numărul instalatorului?

— Mamă, pensiunea pentru animale costă enorm.

La ultima