Și atât.
Nu deveniserăm prieteni.
Nu a existat vreo îmbrățișare absurdă la ieșirea din avion.
Doar un bărbat care, pentru câteva ore, uitase că propriul confort nu era mai important decât confortul celor din jur.
După aterizare, în timp ce așteptam să coborâm, femeia de lângă mine mă întrebă:
— Ai păstrat hârtia?
— El a aruncat-o.
— Păcat. Ar fi trebuit s-o înrămezi.
— Nu cred că este momentul de care sunt cea mai mândră.
— Eu sunt mândră pentru tine.
Am râs.
— Data viitoare chem însoțitoarea de bord.
— Da, spuse ea. Dar ar fi mult mai puțin distractiv.
Când am ajuns la ieșirea din avion, bărbatul era în fața mea.
Înainte să plece, se întoarse.
— Hei.
— Da?
Arătă spre pantofii lui.
— Au rămas în picioare.
— Progres impresionant.
A râs și plecă.
Iar eu am înțeles ceva.
Nu hârtia fusese partea importantă.
Nici râsetele celorlalți pasageri.
Adevărata lecție fusese mult mai simplă:
spațiul comun
Comments