a tăcut un moment.
— Dragă, tu realizezi că dacă loveau pe altcineva, erau doi pași de pușcărie? Tu ai fost crescută să duci totul în spate. Gata.
— Știu, am spus. Și cred că s-a terminat.
— Nu. Abia acum începe.
Două ore mai târziu, mătușa era la mine la ușă cu o pungă de covrigi calzi, ciorbă la borcan și un sărut pe frunte. M-am simțit, pentru prima dată în multe luni, ca cineva care merită grijă, nu ca cineva care trebuie să o ofere.
În timp ce mâncam, telefonul a sunat iar. De data asta, număr necunoscut. Am ridicat, crezând că poate e poliția.
Dar era tata.
— Irina, ascultă-mă bine, a început el pe un ton prefăcut calm. Suntem în avion, ne-au dat jos la escală. Copiii plâng. Mama ta e praf. Te rog… repară asta.
— Nu pot repara ce nu-mi aparține, am spus liniștită.
— Ba aparține! E familia ta!
Comments