Dănuț simți cum i se strânge stomacul. Mâinile îi alunecară de pe volan, ude nu de ploaie, ci de rușinea care îl lovea din plin. Aceeași femeie care, cu zeci de ani în urmă, îl scosese din ghearele unui moment care putea deveni tragic, stătea acum în fața lui, udă leoarcă, tremurând, iar el tocmai o dăduse jos din autobuz pentru câțiva lei.
O clipă lungă și apăsătoare se lăsă între ei. Pasagerii priveau când la bătrână, când la șofer, ca și cum ar fi asistat la o dezvăluire pe care nimeni nu și-ar fi imaginat-o.
Femeia făcu un pas spre ușă, hotărâtă să coboare totuși, dar picioarele ei slăbite păreau să cedeze. Atunci, fără să mai gândească, Dănuț se ridică brusc în picioare.
— Stați! — strigă el, mai tare decât intenționa.
Autobuzul amuți complet.
Dănuț coborî din cabină și se apropie de ea cu pași apăsați, dar ochii îi erau umezi, nu furioși.
— Nu mergeți nicăieri. Vă rog… iertați-mă. Nu v-am recunoscut. Nu așa trebuia să vorbesc cu dumneavoastră.
Bătrâna ridică privirea, iar în ochii ei se vedea nu reproș, ci o blândețe care îl dezarma.
— Dragul meu, nu trebuie să… — începu ea, dar Dănuț făcu un gest scurt din mână.
— Ba da. Trebuie.
O ajută să se așeze pe primul scaun, îi așeză cu grijă haina udă lângă ea și apăsă butonul de închidere a ușilor. Apoi se întoarse către pasageri.
— Pornim. Doamna merge la spital.
Nimeni nu comentă. Unii chiar dădură din cap aprobator.
Autobuzul porni din nou prin ploaia deasă, iar vibrațiile motorului păreau să țină locul unui murmur de liniște. Dănuț își șterse fața cu dosul palmei, încercând să-și adune gândurile.
După câteva stații, întoarse capul spre bătrână.
— Cum de… cum de mai țineți minte toate astea? — întrebă el, cu vocea răgușită.
— Un copil nu-l uiți
Comments