Gabriela coborî din microbuz la câteva zeci de metri în urma lui Iulian.
Soțul ei nu se îndreptă spre capela unde se adunase familia.
O luă spre intrarea laterală a cimitirului.
Acolo îl aștepta o femeie.
Avea puțin peste treizeci de ani.
Păr castaniu prins într-o coadă simplă, palton gri și ochii roșii de plâns.
Gabriela simți cum îi amorțesc mâinile.
Deci exista o femeie.
Iulian se apropie de ea.
Femeia începu imediat să plângă.
Apoi îl îmbrățișă.
Gabriela aproape că ieși din ascunzătoare.
Dar se opri când auzi femeia spunând:
— Nu pot să intru acolo, unchiule Iulian.
Unchiule?
Gabriela încremeni.
Iulian îi puse mâna pe umăr.
— Trebuie, Ana. Măcar astăzi.
— Ei nu mă vor acolo.
— Astăzi nu mai decide Rozalia.
Numele mătușii sale o făcu pe Gabriela să uite pentru o clipă de trandafiri, bani și presupusa amantă.
Ieși dintre copacii de lângă alee.
— Cine este ea?
Iulian se întoarse.
Buchetul aproape îi alunecă din mâini.
— Gabriela…
Femeia îl privi speriată.
— Ea este?
— Da — șopti Iulian.
Gabriela se uită de la unul la celălalt.
— Cine ești?
Femeia își șterse lacrimile.
— Mă numesc Ana.
— Și de ce îi spui soțului meu „unchiule”?
Iulian închise ochii.
— Pentru că este fiica lui Mihai.
Gabriela simți că nu mai aude nimic în jur.
Mihai.
Fratele ei mai mare.
Fratele despre care familia îi spusese că murise fără copii cu douăzeci și trei de ani în urmă.
— Nu — spuse Gabriela.
Iulian încercă să se apropie.
— Ascultă-mă.
— Mihai nu avea copii.
Ana își coborî privirea.
— Avea.
— Nu.
— Gabriela…
— Am fost la înmormântarea fratelui meu!
— Știu.
— Atunci cine este femeia asta?
Iulian răspunse atât de încet încât aproape că nu-l auzi.
— Nepoata ta.
Adevărul nu ieși la iveală dintr-odată.
Veni în bucăți.
Cu douăzeci și patru de ani în urmă, Mihai avusese o relație cu o
Comments