…și în clipa aceea, în pieptul meu s-a aprins o scânteie pe care Edi nu reușise să o stingă: speranța.
Respirația lui Călin era caldă, slabă, dar ritmată. Asta era tot ce aveam nevoie. Am mai așteptat câteva secunde, până când am fost sigură că în fața casei nu se mai aud pași, iar mașina lui nu mai răsuna pe strada din față. Apoi, încet, cu o voință pe care nu știu de unde o aveam, mi-am adunat puterea.
Mi-am ridicat capul primul, apoi m-am tras spre genunchi. Capul îmi vuia. Camera se mișca. Dar eram trează.
„Călin, puiule, mă auzi?”, am șoptit.
Băiatul meu a clipit, cu ochii grei, dar prezenți. A dat un mic tremur din cap.
„Trebuie să ieșim de aici.”
Am târât o mână spre măsuța de cafea unde era poșeta mea. Era la o distanță ridicol de mică, dar părea un maraton. În timp ce mă mișcam, mă gândeam la vocea femeii de la telefon, la tonul acela nerăbdător. Cine era? De cât timp trăia Edi această… dublă viață? Cum de nu am văzut?
O vină înfiorătoare m-a lovit, dar nu aveam timp pentru ea.
Am găsit telefonul în poșetă și, cu degetele tremurând, am sunat la 112.
„Ce urgență aveți?”, a întrebat operatoarea.
„Soțul meu… cred că ne-a otrăvit… pe mine și pe copilul meu”, am reușit să spun. „Suntem la…”, am spus adresa, iar vocea mi s-a frânt. „Vă rog… trimiteți pe cineva…”
„Rămâneți pe linie, vine echipajul.”
Am închis ochii o secundă. Nu voiam să rămân pe linie. Trebuia să-l scot pe Călin din casă.
„Hai, puiule. Încet. Te sprijin eu.”
Ne-am ridicat amândoi, clătinându-ne ca doi oameni luați de vânt. L-am ținut strâns, simțindu-i corpul fragil lipit de mine. Am ajuns la ușă chiar în momentul în care mi-am dat seama
Comments