În prag stătea avocata bunicului, doamna Ana Marinescu.
O cunoșteam de când eram copil.
Venea de două sau trei ori pe an, de obicei cu un dosar sub braț, iar bunicul o conducea direct în birou.
Mama o recunoscuse și ea.
— Ce cauți aici? întrebă.
Doamna Marinescu nu-i răspunse imediat.
În spatele ei se afla un bărbat pe care nu-l cunoșteam, cu o mapă în mână.
— Bună dimineața, Emilia, spuse avocata. Presupun că aceștia sunt părinții tăi.
Tata se apropie.
— Da. Și tocmai ne mutăm în casa tatălui meu.
Doamna Marinescu ridică ușor sprâncenele.
— Vă mutați?
— Proprietatea rămâne în familie.
— Într-adevăr.
Tata zâmbi, convins că tocmai îi confirmase afirmația.
— Exact.
— Doar că dumneavoastră nu sunteți persoana din familie căreia i-a rămas.
Zâmbetul i-a dispărut.
Mama se întoarse spre mine.
— Emilia, ce ai făcut?
Pentru prima dată în dimineața aceea, am vorbit fără să-mi tremure vocea.
— Nimic.
Și era adevărat.
Nu schimbasem testamentul bunicului.
Nu-l convinsesem să-mi lase ceva.
Nu pregătisem vreo răzbunare.
Bunicul făcuse toate acestea singur, cu mult înainte să ajungă la spital.
Doamna Marinescu deschise mapa.
— Domnul Victor Ionescu și-a actualizat planificarea succesorală în urmă cu aproape trei ani. Documentele relevante au fost întocmite și păstrate conform procedurilor legale. Citirea și formalitățile succesiunii nu se desfășoară aici, în hol, dar cred că trebuie clarificată imediat o problemă.
S-a uitat spre muncitorii care începuseră deja să coboare un fotoliu de la etaj.
— Nimeni nu are autorizația proprietarului să scoată bunuri din această casă.
Tata încremeni.
— Proprietarului? Tata este mort.
— Știu.
— Atunci cine este proprietarul?
Avocata și-a întors privirea spre mine.
Mama scoase un sunet scurt, aproape ca un râs.
— Nu.
Doamna Marinescu continuă:
— În limitele și condițiile documentelor succesorale, Emilia este beneficiara desemnată pentru această proprietate.
Briana coborâse între timp scările.
— Ce înseamnă asta?
Mama răspunse înaintea tuturor.
— Înseamnă
Comments