Trei luni am trăit în aceeași casă ca doi străini.
Ana apărea la mesele importante, la evenimentele unde familiile noastre trebuiau să pozeze fericite și apoi dispărea în liniștea camerei ei. Mereu cu voalul pe față. Mereu calmă.
Iar asta mă scotea din minți.
Nu țipa. Nu se plângea. Nu încerca să mă cucerească. Parcă nici nu avea nevoie de mine.
În schimb, eu începeam să devin obsedat.
Voiam să știu ce ascunde.
Într-o seară am auzit-o cântând la pian într-un salon mic din spatele conacului. Era târziu, aproape miezul nopții. M-am oprit în ușă fără să spun nimic.
Cânta atât de frumos încât pentru prima dată am uitat de voal.
Părea tristă.
Nu tristă ca oamenii care vor atenție. Tristă ca oamenii care au învățat să suporte.
Când m-a observat, s-a oprit imediat.
— Nu știam că știi să cânți, am spus.
— Sunt multe lucruri pe care nu le știi.
M-am apropiat încet.
— Și câte trebuie să mai ghicesc?
Ea s-a ridicat.
— Nu trebuie să ghicești nimic. Trebuie doar să încetezi să judeci înainte să cunoști.
M-am enervat iar.
Pentru că avea dreptate.
Iar eu uram senzația asta.
Câteva zile mai târziu, mama a organizat o gală caritabilă uriașă la conac. Politicieni, vedete, oameni bogați, camere peste tot.
Tot Bucureștiul bun era acolo.
Și toți așteptau același lucru.
Să vadă fața Anei.
Le vedeam privirile. Șoaptele. Zâmbetele false.
— Sigur e desfigurată.
— Poate are arsuri.
— Sau ceva operații ratate…
Iar eu… eu nu spuneam nimic.
Asta a fost cea mai mare greșeală.
La un moment dat, mama s-a apropiat de Ana cu un zâmbet otrăvit.
— Dragă, nu crezi că e timpul să termini cu teatrul ăsta? Oamenii sunt curioși.
Ana și-a ținut paharul în mână fără să clipească.
— Curiozitatea nu obligă pe nimeni la nimic.
Mama a râs scurt.
— Sau poate
Comments