Femeia deschise portiera din spate și urcă repede.
— Mulțumesc, șopti ea.
Copilul pe care îl ținea la piept era o fetiță de vreo patru ani, înfășurată într-o pătură subțire.
— Unde mergeți?
— Până în Valea Mare. La sora mea.
Irina dădu căldura mai tare.
— Ce căutați aici pe vremea asta?
— Mașina s-a oprit. Telefonul meu nu mai are baterie.
Femeia își frecă mâinile înghețate.
— Mă numesc Ana.
— Irina.
Fetița ridică puțin capul.
— Ea e Mara, spuse Ana.
Irina zâmbi spre oglinda retrovizoare.
— Bună, Mara.
Fetița nu răspunse.
Au parcurs aproximativ zece minute.
Irina începu să simtă ceva ciudat.
La început crezu că era oboseala.
Apoi vederea i se încețoșă pentru o secundă.
Clipi.
Strânse volanul.
— Sunteți bine? întrebă Ana.
— Da. Doar… sunt foarte obosită.
După încă un minut, Irina căscă.
Apoi din nou.
Brațele îi deveniseră grele.
Mult prea grele.
— Opriți mașina, spuse Ana.
— Sunt bine.
— Nu sunteți.
Irina încercă să râdă.
— Am avut o seară groaznică.
Dar limba îi devenea greoaie.
Farurile unei mașini care venea din sens opus se transformară pentru o clipă în două dungi lungi de lumină.
Irina trase brusc de volan.
Roata dreaptă intră în zăpada de pe margine.
Ana țipă:
— OPRIȚI!
Irina apăsă frâna.
Mașina se opri la câțiva metri de un șanț adânc.
Respirația îi devenise rapidă.
— Nu înțeleg…
Ana coborî imediat, deschise portiera șoferului și se aplecă spre ea.
— Ați băut alcool?
— Nu.
— Ați luat medicamente?
— Nu.
Atunci Ana văzu termosul.
— Ce este acolo?
Irina se uită la el.
— Ceai.
— Cine vi l-a dat?
Întrebarea o lovi mai tare decât frigul.
— Soacra mea.
Ana nu încercă să ghicească ce conținea termosul.
Nu îi mai dădu Irinei nimic de băut.
Îi luă cheile mașinii pentru ca aceasta să nu încerce să conducă din nou și scoase din geanta Irinei telefonul.
— Sunăm la 112.
— Nu…
Comments