Am rămas cu mâna pe paharul de whisky.
— Ce ai spus?
Emily se uită instinctiv spre ușă.
— Am auzit-o pe doamna Lauren vorbind la telefon.
Am oftat.
— Emily, dacă este vorba despre vreo ceartă sau despre ceva ce a spus despre tine…
— Nu era despre mine.
Vocea îi tremura.
— Era despre dumneavoastră.
Am pus paharul jos.
Emily scoase telefonul din buzunar.
— Am înregistrat ultimele câteva secunde. Știu că nu trebuia, dar m-am speriat.
Apăsă pe ecran.
Vocea lui Lauren se auzi slab:
— …nu mai pot aștepta luni întregi. Doctorul deja crede că are probleme de memorie. Dacă se întâmplă ceva în somn, la vârsta lui nimeni nu va pune prea multe întrebări.
Apoi o voce de bărbat:
— Și testamentul?
Lauren răspunse:
— Aproape rezolvat.
Înregistrarea se opri.
M-am uitat la Emily.
— Cine era bărbatul?
— Nu știu.
Simțeam cum îmi bate inima.
Totuși, o parte din mine refuza să creadă.
Lauren era soția mea.
Dormeam lângă ea.
Îi cumpărasem mașina pe care o conducea. O trecusem beneficiară pe anumite conturi. Îi spusesem lucruri pe care nu le mai spusesem nimănui de la moartea lui Mary.
— Poate ai înțeles greșit.
Emily dădu din cap.
— Și eu am sperat.
Apoi își strânse buzele.
— Dar nu este singurul lucru.
Se apropie de birou.
— În ultimele două luni, doamna Lauren mi-a spus să nu vă mai pregătesc eu ceaiul de seară. A insistat să-l facă ea.
Mi-am amintit imediat.
Lauren îmi aducea în fiecare seară o cană înainte de culcare.
„Pentru somn”, spunea.
În ultima vreme dormeam zece, uneori douăsprezece ore.
Mă trezeam amețit.
De două ori căzusem.
Medicul meu spusese că probabil era vârsta sau tensiunea.
— În seara asta, continuă Emily, am văzut-o punând ceva în cana dumneavoastră.
— Medicamentele mele?
— Nu semăna cu niciunul dintre flacoanele pe care le țineți în bucătărie.
Tăcerea din birou
Comments