În clipa aceea, un val de șoapte a străbătut sala ca o furtună venită pe nepregătite. Eu am rămas nemișcată, cu mâinile pe marginea pupitrului, încercând să-mi domolesc bătăile inimii. Nu voiam răzbunare. Voiam doar adevărul. Voiam, pentru prima dată în viață, să fiu văzută așa cum sunt.
Am inspirat adânc și am coborât de pe scenă, în timp ce prezentatorul încerca să regăsească firul ceremoniei. Lumea încă se uita când la mine, când la părinții mei, ca și cum așteptau încă un act dintr-o piesă de teatru care îi lăsase cu respirația tăiată.
Când am ajuns în lateralul sălii, m-am oprit. Nu pentru că voiam să mă întorc, ci pentru că în spatele meu am auzit pași grăbiți. Era Maia.
— Ana! — a șoptit printre dinți. — Cum ai putut să faci asta? Ai distrus totul!
M-am întors spre ea. Avea ochii umezi, dar nu de durere. De furie. O furie crescută ani la rând.
— Maia, nu ți-am făcut nimic. Ție ți s-a dat tot. Ție ți s-a cerut niciodată nimic. Ți-au netezit drumul și tot n-ai fost mulțumită.
Ea a încremenit. Apoi, pentru prima dată, am văzut pe chipul ei o umbră de ezitare.
— Eu… doar voiam să fie mândri de mine, a murmurat.
— Și de ce crezi că mândria se cumpără cu minciuni? am întrebat blând.
Pentru o clipă, a părut un copil pierdut. Dar apoi s-a retras câțiva pași și a fugit spre ai noștri, care încă stăteau în picioare, paralizați.
Am ieșit afară, în aerul greu, dar totuși mai respirabil decât atmosfera din sală. Curtea era plină de absolvenți care făceau poze, râdeau, se îmbrățișau. Eu am pornit spre o bancă umbrită, sub un tei bătrân. Mi-am scos toca și am rămas cu privirea în pământ.
Nu trecuseră nici două minute că a venit după mine unul
Comments