Documentul acela, pus la mijlocul plicului ca un avertisment, era o procură veche prin care Mihai, într-un moment de slăbiciune, le dăduse drept de semnătură lui Andrei și Clarei, doar pe motiv că „sunt tineri și se pricep la acte”. O făcuse cu luni înainte să-i fie rău, când încă spera că tratamentul îl va pune pe picioare. Însă dedesubt era altă hârtie: una recentă, semnată și ștampilată, prin care revoca tot. Iar dedesubt, încă un act: testamentul.
Și acolo scria clar, negru pe alb, că eu rămân singura proprietară a casei și a economiilor, iar Andrei urma să-și primească partea doar după moartea mea. Mihai își ceruse iertare în scrisoare că nu avusese puterea să discute cu el direct. Știa că băiatul nostru se schimbase de când intrase Clara în viața lui.
Am închis ochii și am lăsat scrisoarea pe masă. O durere apăsată, dar și o liniște ciudată m-au cuprins în același timp. Mihai nu mă lăsase singură. Avusese grijă de mine până în ultima clipă.
A doua zi dimineață, Andrei și Clara au apărut la ușă fără să mă anunțe. Clara avea același zâmbet fals, iar Andrei își freca palmele ca și cum venise să negocieze ceva.
— Mamă, am venit să discutăm despre casă — a început el.
— Mai ales despre cheltuieli — a completat Clara, intrând deja în hol ca la ea acasă.
M-am ridicat, mi-am îndreptat spatele și i-am privit pe amândoi. Pentru prima oară după multe luni, nu m-am simțit mică în fața lor.
— Și eu vreau să discutăm — am spus calm. — Dar pentru asta trebuie să vedeți ceva.
Le-am întins plicul. Clara l-a desfăcut cu mișcări repezite, convinsă probabil că va găsi ceva ce să o ajute. Pe măsură ce citea, obrajii i se înroșeau. Andrei se uita ba la hârtie, ba la mine, fără
Comments