— Andreea, repetă Mihai. Unde urma să pleci cu copiii?
Ea se uită spre Matei.
— Du-te în cameră cu frații tăi.
Matei îmi strânse mâna și mai tare.
— Nu vreau.
M-am aplecat spre el.
— Matei, mergi cu Darius și Ilinca în dormitorul meu. Puneți-vă un desen animat. Vin imediat la voi.
— Dar tata?
— Tata rămâne aici.
Băiatul îl privi pe Mihai.
Fiul meu dădu din cap.
— Sunt bine. Du-te cu bunica puțin.
I-am condus pe copii în cameră, le-am dat tableta mea și am închis ușa aproape complet, lăsând-o întredeschisă cât să-i pot auzi.
Când m-am întors, Mihai pusese tableta Andreei pe masă.
Nu încerca să-i deschidă mesajele.
Nu îi căuta prin conturi.
Rezervarea era deja deschisă pe ecran.
— Spune-mi unde urma să pleci, ceru el.
Andreea se așeză.
Pentru prima dată de când intrase, părea speriată.
— În Italia.
— Unde în Italia?
— Bologna.
— De ce?
Tăcere.
— Andreea.
— Pentru că nu mai pot, bine?
Vocea îi cedă.
— Nu mai pot să trăiesc așa.
Mihai rămase nemișcat.
— Și soluția era să iei copiii și să pleci fără să-mi spui?
— Voiam să-ți spun.
Privirea lui coborî spre plic.
— După ce plecai?
Andreea începu să plângă.
Atunci Mihai desfăcu plicul.
Scrisoarea avea două pagini.
Nu am citit-o peste umărul lui.
Era pentru el.
Am văzut doar cum expresia fiului meu se schimba pe măsură ce cobora privirea pe rânduri.
Când termină, puse foile pe masă.
— Deci asta era.
Andreea își șterse obrajii.
— Nu voiam să dispar pentru totdeauna.
— În scrisoare scrie că ai nevoie de „un nou început” și că mă vei contacta după ce vă instalați.
— Pentru că știam că o să încerci să mă oprești!
— Evident că aș fi încercat să te opresc să pleci pe ascuns cu cei trei copii ai noștri în altă țară.
Am intervenit:
— Mihai, nu ridica vocea. Copiii
Comments