Am mărit fotografia pe telefon.
M-am uitat la semnătură.
Apoi din nou.
Era bună.
Foarte bună.
Cineva îmi studiase semnătura suficient de atent încât, la prima vedere, aproape că m-ar fi putut păcăli chiar și pe mine.
— Cine ți-a dat documentul?
— Beatrice.
— Era singură?
Daniela ezită.
— Nu.
Știam deja răspunsul înainte să-l spună.
— Sebastian era cu ea?
Fiica mea dădu din cap.
Mi-am lăsat telefonul pe masă.
— Bine.
— Bine?!
— Da.
M-am uitat la ea.
— Pentru că de acum înainte nu mai presupunem nimic. Nu ștergi mesaje. Nu confrunți pe nimeni. Nu postezi nimic. Mâine mergem la avocat și la firmă.
Daniela începu să plângă.
— Mamă, mi-e atât de rușine.
M-am ridicat și m-am așezat lângă ea.
— Pentru ce?
— Pentru că am permis să se ajungă aici.
— Ai încredere în soțul tău. Nu este ceva de care să-ți fie rușine.
— Dar am văzut ce făcea mama lui. Și de fiecare dată când îi spuneam lui Sebastian, îmi răspundea că exagerez.
Am strâns-o de mână.
— Atunci mâine aflăm exact ce s-a întâmplat.
La opt dimineața eram în biroul avocatului companiei, Adrian Munteanu.
Nu i-am spus:
„Soacra fiicei mele mi-a falsificat semnătura.”
I-am spus:
— Această semnătură nu este a mea. Vreau să aflăm cine a creat documentul și cine l-a folosit.
Era o diferență importantă.
Suspiciunea nu era dovadă.
Adrian ne recomandă să păstrăm documentele originale, mesajele și datele sistemului și să nu modificăm nimic înainte ca situația să fie verificată corespunzător.
Apoi am mers la companie.
Managerul operațional ne aștepta.
Am cerut rapoartele privind accesul în sistem.
Solicitările de dezactivare.
E-mailurile.
Versiunile documentului.
Nu totul putea fi stabilit în aceeași dimineață.
Dar primul lucru pe care l-am descoperit a fost suficient să-mi întoarcă stomacul.
Documentul de concediere nu fusese încărcat inițial de Beatrice.
Fusese încărcat din contul lui Sebastian.
Daniela deveni albă
Comments