Ion Dumitrescu rămase în genunchi, cu biletul de avion strâns între degetele tremurânde.
În jurul lui, oamenii se opriseră să privească.
Nu înțelegeau de ce un bătrân îmbrăcat într-un costum modest plângea atât de tare în mijlocul aeroportului.
Ana se aplecă și îl ajută să se ridice.
— Tată, te rog, nu mai plânge!
— Cum să nu plâng, fata mea? Voi două… voi două chiar ați ajuns piloți!
Maria îl îmbrățișă.
— Și asta nu este tot.
Ion privi din nou biletul.
Pe el era trecută o destinație pe care o auzise doar la televizor.
Paris.
— Fetelor, dar eu ce să caut la Paris?
Ana zâmbi.
— Îți amintești ce ne spuneai când eram mici?
— V-am spus multe lucruri, fata mea.
— Că oamenii trebuie să viseze, chiar și atunci când nu au bani.
Ion încuviință.
— Așa este.
— Și că, dacă vom ajunge vreodată piloți, tu vei fi cel mai fericit tată din lume.
Bătrânul începu din nou să plângă.
— Sunt deja, fetele mele.
Maria îi luă mâna.
— Atunci astăzi vrem să-ți arătăm ceva.
Îl conduseră spre zona de îmbarcare, unde un reprezentant al companiei aeriene îi aștepta.
Bărbatul îl salută respectuos.
— Domnule Dumitrescu, bine ați venit! Fiicele dumneavoastră ne-au povestit despre dumneavoastră.
Ion se uită rușinat la hainele lui.
— Eu sunt doar un om de la țară, domnule.
Reprezentantul companiei zâmbi.
— Astăzi sunteți invitatul nostru de onoare.
Bătrânul nu înțelegea.
Ana îi explică faptul că, împreună cu Maria, pregătise de mai multe luni această surpriză.
Amândouă lucrau acum în aviația comercială.
Ana era comandant de aeronavă, iar Maria era copilot.
Pentru această călătorie specială, compania aprobase ca cele două surori să formeze echipajul de zbor.
— Adică voi două o să conduceți avionul? întrebă Ion.
— Da, tată, răspunse Ana.
— Amândouă?
— Amândouă.
Ion își duse mâna la piept.
— Doamne, Dumnezeule…
În urmă cu douăzeci de
Comments