Alexandru a rămas nemișcat, cu fotografia ecografiei între degete.
În restaurant se auzeau tacâmuri, conversații și zgomotul ploii care lovea geamurile.
Dar pentru el, toate sunetele păreau să fi dispărut.
— Ce s-a întâmplat în noaptea aceea? a întrebat încet.
Cristina și-a șters repede lacrimile.
— Nu aici.
— Te rog, Cristina. Trebuie să știu.
Femeia a privit spre bucătărie.
— Mamă, poți să preiei mesele câteva minute?
Elena, mama ei, a apărut în prag.
Când l-a văzut pe Alexandru, expresia i s-a schimbat imediat.
— Tu?
În vocea ei era atâta răceală încât bărbatul a făcut instinctiv un pas înapoi.
— Bună ziua, doamnă Elena.
— Nu știu ce cauți aici, dar sper că nu ai venit să-i faci iar rău fiicei mele.
— Mamă, te rog, a intervenit Cristina.
Elena l-a privit încă o clipă, apoi a încuviințat.
— Bine. Dar dacă ai nevoie de mine, mă strigi.
Cristina l-a condus pe Alexandru într-o încăpere mică din spatele restaurantului.
Era un birou modest, cu un dulap metalic, câteva dosare și o masă de lemn.
Pe perete atârna o fotografie cu Cristina și mama ei, amândouă zâmbind în fața restaurantului.
Alexandru s-a așezat.
— Nu înțeleg nimic. De ce ești aici? De ce lucrezi ca ospătăriță? Și ce legătură are noaptea în care ai plecat cu sarcina ta?
Cristina și-a tras un scaun.
— În primul rând, trebuie să înțelegi că nu lucrez aici pentru că am ajuns la sapă de lemn.
Alexandru a ridicat privirea.
— Nu asta am vrut să spun.
— Ba exact asta ai gândit când m-ai văzut.
El a tăcut.
— Restaurantul acesta este al mamei mele. L-a deschis după ce s-a pensionat, din economiile ei și din banii obținuți din vânzarea unei bucăți de pământ moștenite de la bunici.
Cristina a privit spre ușă.
— În ultimele luni a avut probleme cu sănătatea. Așa că am venit să
Comments