Bărbatul din fața mea avea părul complet alb și fața brăzdată de riduri, dar l-am recunoscut imediat.
Era Mihai.
Fratele mai mic al soțului meu, Ion.
Ultima dată îl văzusem la înmormântare.
Atunci avea puțin peste treizeci de ani.
Acum părea un om care purtase o povară grea o viață întreagă.
— Mihai? am șoptit.
El a încuviințat.
— Da, Maria. Eu sunt.
— Dar… ce cauți aici?
Și-a coborât privirea spre fotografia pe care o ținea în brațe.
— Am venit să îndrept o greșeală.
***
Cristina m-a condus spre canapeaua din sufragerie.
Casa mirosea a lemn nou și a flori proaspete.
Pe masa din mijloc se afla un buchet mare de trandafiri albi.
La ferestre atârnau perdele subțiri, exact cum îmi plăcuseră întotdeauna.
Dar eu nu puteam să mă bucur de nimic.
Îl priveam pe Mihai.
— De ce ai dispărut după moartea lui Ion?
Bărbatul a oftat.
— Pentru că am fost un laș.
***
Cristina s-a așezat lângă mine.
— Mamă, te rog să-l asculți.
— Tu știai că este aici?
— Da.
— De cât timp?
Fiica mea a ezitat.
— De aproape șase luni.
Am privit-o șocată.
— Șase luni?
— Știu că ar fi trebuit să-ți spun. Dar voiam să aflu mai întâi tot adevărul.
Mi-am dus mâna la piept.
— Ce adevăr, Cristina?
Mihai a pus fotografia pe masă.
— Adevărul despre ce s-a întâmplat după ce fratele meu a murit.
***
Ion fusese un om simplu.
Lucra ca electrician la o fabrică din apropierea Alexandriei.
Nu câștiga mult, dar era muncitor și cinstit.
Când ne-am căsătorit, Cristina avea patru ani.
Mama ei biologică plecase de acasă cu câțiva ani înainte și nu mai păstrase legătura cu familia.
Eu nu avusesem copii.
Dar din prima zi în care Cristina m-a prins de mână și mi-a spus „Maria, îmi faci și mie codițe?”, am simțit că fetița aceea era darul pe
Comments