Am simțit cum mi se taie respirația. În mâna fiului meu se afla o seringă mică, fără capacul de protecție, iar în cealaltă ținea o fiolă de sticlă. Nu știam ce conținea, dar știam că Mihai nu avea niciun motiv să intre în dormitorul meu la două dimineața cu asemenea obiecte.
Bruno continua să mârâie. Stătea cu labele depărtate, blocând intrarea, iar Mihai încerca să-l îndepărteze fără să facă prea mult zgomot.
— Nu se trezește, a șoptit fiul meu în telefon. Doarme adânc de obicei. Dar câinele ăsta nenorocit nu mă lasă să intru.
Am făcut un pas înapoi și m-am sprijinit de marginea patului. Pentru prima dată în viața mea, îmi era frică de propriul copil.
Mi-am amintit de toate vizitele lui din ultimele luni, de insistența cu care îmi cerea să renunț la Bruno și de felul în care îmi răscolise sertarele. Lucrurile care până atunci păruseră doar ciudate începeau să capete un înțeles îngrozitor.
Am luat telefonul de pe noptieră și am format 112. Am vorbit atât de încet, încât abia îmi auzeam propria voce.
— Vă rog să trimiteți poliția. Fiul meu a intrat în casă noaptea, fără să mă anunțe. Are o seringă în mână și vorbește cu cineva despre mine. Mi-e teamă că vrea să-mi facă rău.
Dispecera m-a întrebat adresa și dacă mă aflam într-un loc sigur. I-am explicat că eram în dormitor și că ușa era întredeschisă.
— Dacă puteți face asta fără să vă expuneți, încuiați ușa și rămâneți acolo. Nu îl confruntați. Un echipaj este trimis către dumneavoastră.
Am închis încet ușa și am răsucit cheia. Bruno a rămas pe hol. Îi auzeam ghearele pe parchet și mârâitul care nu înceta.
După câteva secunde, Mihai a încercat clanța.
— Mamă?
Am încremenit.
— Mamă, ești trează?
Nu i-am răspuns.
— Am venit să văd dacă
Comments