ești bine. Deschide ușa.
Vocea lui era acum blândă, aproape afectuoasă. Era aceeași voce cu care mă rugase, în urmă cu o săptămână, să mă mut la el. Dar tocmai îl auzisem vorbind la telefon și nu mai puteam avea încredere în niciun cuvânt.
— Mihai, i-am spus în cele din urmă, este două noaptea. De ce ai venit?
Dincolo de ușă s-a făcut liniște.
— Am fost îngrijorat pentru tine. Nu mi-ai răspuns la telefon mai devreme.
— Nu m-ai sunat.
— Poate n-ai auzit. Deschide, mamă. Trebuie să discutăm.
Bruno a lătrat din nou, atât de puternic, încât Mihai a înjurat.
— Ține câinele ăla departe de mine!
Am strâns telefonul la piept și am privit fotografia lui Constantin de pe noptieră. Soțul meu murise în urmă cu opt ani, dar în clipa aceea mi-aș fi dorit mai mult ca oricând să fie lângă mine.
— Nu deschid, Mihai. Vorbim mâine.
— Mamă, nu mă
Comments