Dar fata nu s-a apropiat.
Dimpotrivă.
A făcut doi pași înapoi și s-a sprijinit de perete.
— Nu mă lua înapoi, mamă! Te rog!
Am simțit cum mi se strânge inima.
Mamă?
Femeia din fața mea era mama Anastasiei?
Am privit-o din nou.
Sub ochii obosiți și ridurile apărute în ultimii douăzeci și cinci de ani, am recunoscut-o pe Maria.
Maria Ionescu.
Fosta mea noră.
Femeia care fusese căsătorită cu fiul meu, Mihai.
Și care dispăruse din viața noastră într-o dimineață de toamnă, fără să lase măcar un bilet.
— Maria? am întrebat cu voce tremurătoare.
Femeia a încuviințat.
— Da, mamă Elena. Eu sunt.
Nicolae s-a uitat nedumerit de la una la cealaltă.
— Vă cunoașteți?
Nu am răspuns.
Priveam când spre Maria, când spre Anastasia.
O întrebare cumplită începea să prindă contur în mintea mea.
— Câți ani ai, fată dragă? am întrebat-o pe Anastasia.
— Douăzeci și patru.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
Maria plecase de la noi cu aproape douăzeci și cinci de ani în urmă.
Pe atunci era însărcinată.
Îmi amintesc perfect.
Fiul meu îmi spusese într-o seară că urma să devină tată.
Fusesem atât de fericită, încât plânsesem.
Dar câteva săptămâni mai târziu, Maria dispăruse.
Iar Mihai ne spusese că îl părăsise pentru alt bărbat.
După aceea, nu mai vorbise niciodată despre ea.
— Anastasia… am șoptit. Cine este tatăl tău?
Fata m-a privit speriată.
Maria a închis ochii.
— Elena, te rog…
— Cine este tatăl ei, Maria?
Femeia a început să plângă.
— Mihai.
M-am prins de spătarul unui scaun.
Fiul meu.
Mihai era tatăl fetei.
Iar Anastasia era nepoata mea.
După douăzeci și patru de ani, nepoata pe care o crezusem pierdută îmi bătuse la ușă în mijlocul viscolului.
Și nici măcar nu știuse cine sunt.
— Doamne Dumnezeule… am murmurat.
Anastasia s-a uitat de la mine la mama ei.
—
Comments