Alexandru coborî dintr-un Mercedes negru. Aceeași postură sigură.
Același costum făcut la comandă.
Același ceas la încheietură.
Pentru o secundă am avut senzația absurdă că priveam un străin care semăna perfect cu soțul meu.
Apoi își ridică privirea.
M-a văzut.
Și se opri.
Nu dramatic.
Nu suficient încât ceilalți invitați să observe imediat.
Dar eu îl cunoșteam.
Am văzut cum îi dispăru zâmbetul.
Cum își încordă maxilarul.
Cum privirea îi coborî spre telefonul din mâna mea.
Apoi reveni la fața mea.
I-am zâmbit.
Foarte puțin.
Alexandru deveni palid.
Valeria ajunse lângă el și îi prinse brațul.
— Surpriză! Gabriela a venit până la urmă!
Alexandru deschise gura.
— Gabriela…
Valeria râse.
— Vă cunoașteți?
L-am privit direct.
— Destul de bine.
Ceremonia trebuia să înceapă peste douăzeci de minute.
Alexandru încercă de două ori să mă prindă singură.
Nu i-am oferit ocazia.
La un moment dat telefonul meu vibră.
Alexandru: „Trebuie să vorbim ACUM.”
Apoi:
„Nu face nimic stupid.”
Am citit mesajul de două ori.
Aproape că am râs.
Bărbatul care venise la propria nuntă cu o altă femeie îmi cerea mie să nu fac ceva stupid.
Nu i-am răspuns.
În schimb, am făcut capturi ale mesajelor și le-am păstrat.
Apoi am sunat avocatul cu care colaborasem pentru chestiuni patrimoniale.
Nu voiam să transform nunta într-un spectacol.
Voiam să știu un singur lucru:
eram încă legal căsătoriți?
Răspunsul preliminar era simplu.
Din tot ceea ce știam și din actele mele, da.
Nu semnasem niciun divorț.
Nu primisem nicio hotărâre.
Nu autorizasem pe nimeni să facă asta în numele meu.
Avocatul urma să verifice imediat registrele și situația exactă.
Până atunci, nu trebuia să fac nimic impulsiv.
Perfect.
Asta intenționam.
Muzica începu.
Invitații se ridicară.
Valeria porni spre altar.
Alexandru mă privea printre rândurile de oameni.
Nu se uita la mireasă.
Se uita la mine.
Comments