Am deschis dosarul albastru cu mâinile tremurânde.
Înăuntru se aflau mai multe documente, așezate cu grijă în folii transparente.
Primul era o copie a actului de proprietate al casei noastre.
Al doilea, o evaluare imobiliară făcută cu numai două săptămâni înainte.
Al treilea era un proiect de contract de vânzare.
Dar ceea ce m-a făcut să mă așez pe scaun a fost o hârtie aflată la mijlocul dosarului.
Un proiect de procură notarială.
În document apărea numele meu complet, Elena Marinescu, iar Bogdan… nu, Adrian, soțul meu de douăzeci de ani, figura drept persoana care urma să fie împuternicită să mă reprezinte în anumite operațiuni privind proprietatea.
Am citit documentul de două ori.
Nu-mi aminteam să fi discutat vreodată despre o asemenea procură.
Și cu siguranță nu îmi dădusem acordul să vindem casa.
— Adrian! am strigat.
Soțul meu a apărut în pragul biroului.
Când a văzut dosarul deschis, s-a oprit.
— Elena, te rog, lasă-mă să explic.
Am ridicat documentul.
— Ce este asta?
— Sunt doar niște acte pregătitoare.
— Pregătitoare pentru ce?
— Mă gândeam că poate ar fi mai bine să vindem casa.
Am început să râd amar.
— Să vindem casa? Noi doi? Și când aveai de gând să-mi spui?
A coborât privirea.
— Nu știam cum să încep discuția.
— Așa că ai început-o cu amanta ta?
Adrian a oftat.
— Nu este chiar așa.
Am luat următoarea hârtie.
Era un calcul financiar.
Valoarea estimată a casei era de 780.000 de lei.
Sub această sumă erau trecute câteva cheltuieli, apoi o notă scrisă de mână.
„Avans apartament nou – 180.000 lei.”
Am ridicat privirea.
— Apartament nou pentru cine?
Adrian a rămas tăcut.
— Pentru tine și Camelia?
Nu a răspuns.
Dar tăcerea lui era suficientă.
Am simțit o durere atât de puternică, încât pentru câteva secunde mi-a fost greu să respir.
Casa aceea nu era doar
Comments