— Iacob v-a ales, spuse femeia.
Am rămas cu telefonul lipit de ureche.
— Cum adică ne-a ales?
— Când i s-au arătat dosarele familiilor interesate de adopție, a văzut fotografia voastră. A spus imediat că vrea să vă cunoască.
— De ce?
La celălalt capăt al firului se lăsă câteva secunde de tăcere.
— Pentru că vă mai văzuse.
Am simțit un fior.
— Unde?
— Cred că ar fi mai bine să vă spună el. Dar dacă nu v-a spus până acum, probabil îi este frică.
— Frică de ce?
Femeia oftă.
— Că, dacă aflați adevărul, o să credeți că v-a manipulat ca să o adoptați pe Iosifina.
Am închis telefonul cu mâinile tremurând.
În sufragerie, Iacob o ajuta pe Iosifina să construiască un castel din cuburi.
L-am privit câteva secunde.
Apoi am spus:
— Iacob, putem vorbi puțin?
S-a uitat la mine și, după expresia mea, a înțeles imediat.
Zâmbetul i-a dispărut.
— V-a sunat doamna Mariana?
Atunci am știut.
— Da.
Iacob își coborî privirea.
— Știam că o să vă spună până la urmă.
— Ce anume?
Se ridică fără să răspundă și urcă în camera lui.
Câteva minute mai târziu coborî cu un plic vechi.
Din el scoase o fotografie.
Mi-a întins-o.
Și pentru câteva secunde n-am înțeles ce priveam.
Eram eu.
Cu soțul meu, Andrei.
Fotografia fusese făcută cu aproape șapte ani înainte.
Eram în curtea unui centru pentru copii din București, lângă o masă plină cu pachete de Crăciun.
— Dumnezeule…
Îmi aminteam ziua.
Firma la care lucram organizase o campanie de sărbători. Eu și Andrei merseserăm voluntari.
Fusese cu mult înainte să ne gândim serios la adopție.
— Tu erai acolo? am întrebat.
Iacob dădu din cap.
— Aveam nouă ani.
Am întors fotografia.
În spatele nostru, aproape ascuns de un brad artificial, se vedea un băiețel slab, cu un pulover albastru.
Iacob.
— Dar de ce ne-ai
Comments