Mama și-a ridicat încet părul de pe cap.
Nu era părul ei.
Era o perucă.
Sub ea se vedea un păr foarte scurt, cărunt, tuns aproape de piele.
Am rămas fără respirație.
— Mamă… am șoptit.
Nu știam ce să spun.
În toate lunile în care mă luptasem cu boala, mama fusese lângă mine. Îmi pregătise mâncare, mă însoțise la tratamente și mă ajutase să mă ridic din pat în zilele cele mai grele.
Dar nu știam că, în urmă cu câteva zile, își tunsese părul lung pe care îl purtase toată viața.
— De ce ai făcut asta? am întrebat cu voce tremurândă.
Mama a zâmbit.
— Pentru că voiam să-ți arăt că frumusețea nu stă în câțiva centimetri de păr.
Apoi s-a întors spre invitați.
— Fiica mea a trecut printr-un an pe care nu i-l doresc nimănui. Au existat zile în care nu știam dacă o voi mai auzi râzând. Nopți în care stăteam lângă patul ei și mă rugam să mai avem timp împreună.
Vocea i s-a frânt pentru o clipă.
— Astăzi o văd în rochie de mireasă. Este vie, este aici și este fericită. Pentru mine, acesta este cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată.
Din primele bănci s-a auzit un suspin.
Era bunica mea.
Își ștergea ochii cu o batistă albă.
Mama a continuat:
— Dacă cineva crede că fiica mea trebuie să se ascundă ca să nu strice niște fotografii, atunci poate că persoana aceea nu a înțeles ce sărbătorim astăzi.
Rodica stătea nemișcată.
Peruca blondă zăcea la picioarele ei.
— Mariana, nu era nevoie să dramatizezi, a murmurat.
Mama a privit-o.
— Nu eu am oprit o mireasă în mijlocul bisericii.
În acel moment, Bogdan a ajuns lângă noi.
M-a privit cu ochii plini de lacrimi.
— Andreea, îmi pare atât de rău.
Am încercat să zâmbesc.
— Nu
Comments