Mirosul acela l-a lovit direct în stomac. Nu era greu, nu era puternic, dar avea ceva ce îi făcuse pielea să se zburlească pe ceafă. Lenuțu s-a oprit cu lanterna în mână și a ascultat. Clădirea era tăcută, pustie, așa cum fusese ani întregi. Dar aerul rece care ieșea de după perete nu mințea: acolo era un spațiu gol. Un loc despre care nimeni nu vorbea.
A bătut de două ori în zid. Sunetul s-a întors altfel, ca un ecou scurt, stins. A mai bătut o dată. La fel.
S-a așezat în genunchi și a apropiat urechea de perete. Pentru o clipă, i s-a părut că aude ceva: o respirație? O bătaie? Sau doar bătaia lui de inimă?
A doua zi dimineață s-a dus direct la directoră. Dar femeia, obosită și plină de griji, a dat din mână.
— Lenuțule, te rog… e o clădire veche. Crapă pereții, trage curentul, mai trosnește câte ceva. Nu mai porni iar spiritele. Oamenii abia au început să uite.
Dar el n-a putut să uite. A simțit că trebuie să revină acolo.
Seara următoare și-a luat unelte, o lanternă mai bună și un sac de răbdare. Aripa nordică era întunecată, mirosea a umezeală și a timp învechit. A pornit lanterna și a atins peretele. Mortarul era crăpat. Cărămizile păreau puse în grabă.
A început să lucreze încet, fără zgomot. Cu fiecare cărămidă desprinsă, aerul rece se simțea mai tare. Mirosul acela discret — dulceag, amestecat cu pământ umed — îl urmărea ca o umbră.
Când a scos destule cărămizi cât să încapă, a oprit. Lanterna a pătruns în întunericul de dincolo și a luminat un culoar îngust, zidit pe ambele părți, ca un fel de tunel uitat.
Lenuțu a înghițit în sec. A intrat.
Culoarul era scurt. La capătul lui, o ușă din lemn, cu vopseaua scorojită.
Comments