A apăsat clanța. Ușa a scârțâit, de parcă nu fusese atinsă de zeci de ani.
Dincolo era o încăpere mică, rotundă, cu pereți de piatră. Pe jos, praf cât cuprinde. Și în praf… urme. Urme vechi de pași. Pași mici, de fete.
Lenuțu a simțit un val de frig pe șira spinării.
Își amintea fetele. Pe toate patru. Le știa de când erau copii. Le văzuse râzând, alergând pe holuri, făcând glume. Apoi șocul dispariției. Tăcerea. Durerea părinților.
A ridicat lanterna și a văzut, pe peretele din spate, un raft scorojit. Pe el, stăteau câteva caiete. Îngălbenite. Pline de praf.
A suflat ușor pe primul. Literele au apărut tremurat: „Elena – jurnal”.
Mâinile îi tremurau. L-a deschis.
Primele pagini erau scrise cu o grijă adolescentină. Apoi, frazele deveneau scurte, repezite, pline de teamă. Lenuțu simțea cum i se strânge stomacul la fiecare rând.
„Nu mai vreau să mă ascund.”
„Zice că
Comments