PARTEA 2
⠀
În clipa în care am văzut luminița verde, am încetat să mă mai zbat. Nu pentru că renunțasem să-mi apăr copilul, ci pentru că înțelesesem că, de data aceasta, aveam ceva ce nu avusesem niciodată în fața părinților mei: o dovadă.
⠀
Mama își ridicase din nou mâna, iar Emil stătea lipit de perete, tremurând. Am simțit cum mi se rupe sufletul când l-am văzut încercând să-și facă trupul cât mai mic, de parcă ar fi putut deveni invizibil.
⠀
— Mamă, te rog, am spus pe un ton pe care abia mi-l recunoșteam. Nu-l mai lovi. Ai dreptate, am înțeles. Doar lasă-mă să-l iau.
⠀
Tereza s-a oprit cu mâna în aer.
⠀
— Vezi? a spus triumfătoare. Așa trebuie să vorbești cu mine. Cu respect.
⠀
Tata mi-a slăbit puțin brațul, iar Daniel a început să râdă.
⠀
— În sfârșit ai priceput și tu, surioară. Copilul ăsta are nevoie de disciplină.
⠀
Nu le-am răspuns. Mă uitam numai la Emil, încercând să-i transmit din priviri că nu era singur. Că mama lui era acolo. Că urma să-l scot din casa aceea, indiferent ce trebuia să fac.
⠀
— Emil, vino la mine, i-am spus încet.
⠀
Băiatul a făcut un pas nesigur.
⠀
Mama s-a întors imediat spre el.
⠀
— Mai întâi să-și ceară iertare cum trebuie!
⠀
— Și-a cerut deja, am răspuns. De trei ori.
⠀
— Nu suficient!
⠀
Am simțit mâna tatălui meu strângându-mi din nou brațul.
⠀
— Clara, nu începe iar.
⠀
Atunci m-am uitat direct la el.
⠀
— Tată, dacă nu-mi dai drumul acum, sun la poliție.
⠀
A izbucnit în râs.
⠀
— Poliția? Pentru o palmă? Ești ridicolă!
⠀
— Dă-mi drumul.
⠀
Nu știu ce a văzut în ochii mei, dar m-a eliberat.
⠀
Daniel a făcut același lucru câteva secunde mai târziu. Am traversat camera, l-am luat pe Emil în brațe și l-am strâns la piept. Tremura atât de tare, încât îi simțeam dinții clănțănind.
⠀
—
Comments