Poarta s-a deschis încet.
Maria și-a dus mâna la piept.
În fața ei se afla o casă mare, albă, cu pridvor din lemn și flori colorate peste tot în curte.
Nu semăna cu vilele reci și luxoase pe care le vedea la televizor.
Semăna cu „acasă”.
Cu o casă românească adevărată.
Cu mușcate la ferestre.
Cu leagăn în curte.
Cu viță-de-vie întinsă pe boltă.
Maria a rămas nemișcată.
— Ce frumoasă e… — a șoptit ea.
Andrei s-a apropiat încet și i-a pus ceva în palmă.
O cheie.
Maria a clipit nedumerită.
— A cui e cheia asta?
Paul avea deja lacrimi în ochi.
— A ta, mamă.
Maria s-a uitat când la unul, când la celălalt.
— Nu înțeleg…
Andrei a înghițit în sec.
— Ani întregi ai dormit prin chirii. Ai muncit până ți-ai distrus sănătatea ca noi să avem un viitor. Acum e rândul nostru.
Maria a început să plângă încet.
— Nu trebuia
Comments