pentru educația Wilmei, nu o scurtătură prin care eu să nu mai muncesc.
Dar ceva s-a schimbat.
Începuserăm să vorbim la telefon.
Nu în fiecare zi.
Uneori nici măcar în fiecare lună.
Dar de ziua mea suna.
De Crăciun îi trimiteam o felicitare.
Iar când Wilma a primit vestea că fusese admisă la facultate, a doua persoană pe care am sunat-o, după tatăl ei, a fost doamna Popescu.
— A intrat, am spus.
La celălalt capăt al telefonului se făcu liniște.
Apoi am auzit-o plângând.
— Știam eu.
În toamna aceea, am ajutat-o pe Wilma să-și ducă lucrurile în camera ei.
Înainte să plec, ea scoase dintr-o cutie rama foto cu noi trei.
— O pun aici.
O așeză pe birou.
M-am uitat la fotografie.
— Credeam că ți-ar fi rușine cu poza aia. Aveai doisprezece ani și bretonul acela îngrozitor.
— Mamă!
Am râs amândouă.
Apoi Wilma deveni serioasă.
— Crezi că doamna Popescu știe
Comments