S-a ridicat încet și a mers spre hol.
Eu am rămas câteva secunde la masă, fără să înțeleg.
— Vino, Carla.
Am urmat-o.
S-a oprit în fața unei uși pe care o deschisesem de sute de ori.
Micul ei birou.
În opt ani ștersesem praful de pe rafturile acelea, aspirasem covorul și curățasem geamul de nenumărate ori.
Acum încăperea era aproape goală.
Mai rămăseseră doar un birou, un scaun și o cutie mare de carton.
Deasupra cutiei era un plic.
Numele meu era scris pe el.
CARLA IONESCU
— Ce este asta?
— Deschide-l.
Am luat plicul.
Înăuntru era o scrisoare și un document.
M-am uitat la prima pagină și n-am înțeles imediat ce citeam.
Apoi am văzut numele.
Wilma Ionescu.
Și o sumă.
M-am uitat la doamna Popescu.
— Ce este asta?
— Un sprijin pentru studiile ei.
— Nu înțeleg.
— Știu că vrea să meargă la facultate.
Am rămas cu ochii la ea.
— De unde știți?
Zâmbi.
— Carla, îmi vorbești despre fata asta de opt ani.
M-am uitat din nou la documente.
Nu era o avere care urma să ne schimbe viața peste noapte.
Nu era nici casa ei trecută pe numele meu.
Era o sumă consistentă, pusă deoparte printr-un aranjament făcut cu ajutorul avocatului ei, destinată cheltuielilor de educație ale Wilmei.
Suficient cât să conteze enorm.
— Nu pot accepta asta.
— De ce?
— Pentru că… eu am lucrat pentru dumneavoastră.
— Și ai fost plătită pentru munca ta.
— Exact.
— Asta nu este salariu.
Își trase scaunul.
— Și nu este pomană.
Cuvântul mă făcu să ridic privirea.
— Atunci ce este?
Doamna Popescu tăcu o clipă.
— Recunoștință.
M-am așezat.
— Nu-mi datorați nimic.
— Știu.
Răspunsul ei veni imediat.
— Tocmai de aceea pot să fac asta.
Apoi se uită spre fereastră.
— Știi de câte ori ai venit aici când erai bolnavă?
Am vrut să răspund.
— De prea multe ori,
Comments