fuseseră perfecte.
Dar una dintre ele îmi dăduse patruzeci de ani de viață pe care altfel poate nu i-aș fi avut.
O carieră.
Un soț pe care îl alesesem singură.
Două fiice.
Nepoți.
O casă în Chicago.
O viață care îmi aparținuse.
Înainte să plec, Nadia mă întrebă:
— Regreți că te-ai întors?
Am privit curtea.
— Nu.
— Chiar și după Hassan?
— Mai ales după Hassan.
— De ce?
Am zâmbit.
— Pentru că am petrecut patruzeci de ani crezând că am fugit.
— Și n-ai fugit?
— Ba da. Dar acum înțeleg diferența.
Mi-am luat sora de mână.
— La nouăsprezece ani am fugit ca să supraviețuiesc. La șaizeci m-am întors pentru că nu mai trebuia să fug.
În ultima dimineață, înainte de aeroport, am intrat singură în vechiul meu dormitor.
Mama păstrase într-un sertar câteva lucruri.
O fotografie de la școală.
O panglică.
O brățară ieftină.
Și o copie îngălbenită a biletului de avion din
Comments