Am încercat să mă ridic de pe bancă, dar genunchii nu mă mai ascultau. Polițistul din fața mea avea o expresie atât de serioasă, încât pentru câteva clipe am crezut că totul era o neînțelegere îngrozitoare.

Am încercat să mă ridic de pe bancă, dar genunchii nu mă mai ascultau. Polițistul din fața mea avea o expresie atât de serioasă, încât pentru câteva clipe am crezut că totul era o neînțelegere îngrozitoare.

— Vă rog, domnule agent, i-am spus. Am șaptezeci și opt de ani. Am venit aici să vizitez mormântul soției mele. Nu am făcut nimic rău.

— Înțeleg ce spuneți, domnule Marinescu, dar trebuie să vă conducem la secție pentru verificări.

— Atunci de ce mi-ați spus că sunt arestat?

Polițistul a ezitat. Înainte să răspundă, colegul său a primit confirmarea că ambulanța se apropia. Fetița începuse din nou să plângă, iar eu nu mă puteam gândi decât la faptul că avea nevoie urgentă de ajutor.

— Măcar promiteți-mi că aveți grijă de ea, am spus.

Agentul mai tânăr m-a privit cu o urmă de compasiune.

— Medicii o vor prelua imediat. Nu vă faceți griji pentru asta.

Câteva minute mai târziu, ambulanța a intrat pe aleea cimitirului. Un medic și o asistentă au examinat copilul, apoi l-au învelit într-o pătură termică și l-au transportat spre mașină.

Am urmărit totul de la distanță, cu inima strânsă. Înainte ca ușile ambulanței să se închidă, am văzut pentru ultima dată mânuța micuță a fetiței, ieșind de sub pătură.

Nu știam cine era și nici de unde venise. Dar în cele douăzeci de minute în care o ținusem în brațe, simțisem ceva ce nu mai trăisem de foarte mulți ani: că cineva avea nevoie de mine.

La secția de poliție am fost condus într-o încăpere mică, unde un bărbat în jur de cincizeci de ani m-a întâmpinat cu o expresie severă.

— Sunt comisarul Andrei Dobre. Vreau să vă pun câteva întrebări, domnule Marinescu.

— Vreau să știu de ce am fost arestat.

Comisarul s-a așezat în fața mea și a deschis un dosar.

—