rămăsesem peste noapte.
— Trebuie să vorbim.
Sora mea, Elena, mă privi.
Decizia era a mea.
Am ieșit pe hol.
Viktor părea că nu dormise.
— Retrage tot.
— Nu.
— Alexandra, avem douăzeci și șapte de ani împreună.
— Știu.
— Nu poți arunca douăzeci și șapte de ani pentru o glumă.
Am respirat adânc.
— Nu arunc douăzeci și șapte de ani.
Am făcut o pauză.
— Refuz să arunc și următorii douăzeci.
A tăcut.
Apoi veni partea pe care o așteptam.
— Dar unde o să mergi?
M-am uitat la el.
— Ce?
— Apartamentul este pe numele meu. Firma este a mea. Mașina…
— Oprește-te.
Pentru prima dată, am zâmbit.
— De aceea am vorbit cu avocatul înainte să plec.
Expresia lui se schimbă.
Viktor fusese atât de obișnuit să controleze banii, încât ajunsese să creadă că tot ceea ce administra îi aparținea exclusiv.
Dar realitatea juridică trebuia stabilită din documente, nu din afirmațiile lui.
Apartamentul fusese cumpărat în
Comments