Am întins mâna spre scrisoare, dar degetele îmi tremurau atât de tare, încât nu reușeam să o apuc. Luca a observat și a împins ușor paharul cu apă spre mine, în timp ce Matteo s-a așezat pe scaunul din dreapta mea.

mâncai mai puțin ca să ne ajungă nouă.

— Nu era chiar așa…

— Ba da, Paola. Era exact așa.

Mi-am plecat capul.

Nu știam că observaseră.

Crezusem că îi protejasem de toate acele griji.

— Și mai știm ceva, a spus Matteo.

Am ridicat privirea.

— Ce anume?

— Că ai avut șansa să pleci de lângă noi.

Am încremenit.

— Cine v-a spus asta?

— Mătușa Cristina.

Mi-am amintit imediat.

La aproximativ un an după moartea lui Marco, primisem o ofertă de muncă într-o clinică privată din Elveția.

Salariul era mult mai bun decât cel de la spitalul din Bologna.

Ar fi însemnat însă să mă mut și să las băieții în grija altcuiva, cel puțin pentru o perioadă.

Nu acceptasem.

Nici măcar nu le povestisem.

— Era doar o ofertă de muncă, am murmurat.

— Era o șansă să ai o viață mai ușoară, a spus Luca.

— Viața mea era aici.

Matteo și-a șters lacrimile.

— Exact