Am întins mâna spre scrisoare, dar degetele îmi tremurau atât de tare, încât nu reușeam să o apuc. Luca a observat și a împins ușor paharul cu apă spre mine, în timp ce Matteo s-a așezat pe scaunul din dreapta mea.

care l-am primit vreodată.

— Nu este tot, a spus Luca.

Am ridicat ochii spre el.

Și atunci a rostit un cuvânt pe care așteptasem paisprezece ani să-l aud, deși nu îndrăznisem niciodată să-l cer.

— Mamă.

Am simțit că timpul se oprește.

Matteo s-a apropiat și el.

— La mulți ani nouă, mamă. Pentru că tu ne-ai crescut și tu ne-ai făcut oamenii care suntem astăzi.

Mi-am dus mâinile la gură.

Nu puteam respira.

Nu pentru că mă durea ceva.

Ci pentru că fericirea aceea era atât de mare, încât nu știam cum să o cuprind.

— Nu trebuie să-mi spuneți așa, am reușit să șoptesc.

Luca a zâmbit.

— Știm.

— Nu vreau să simțiți că o înlocuiți pe Laura.

Matteo mi-a luat mâna.

— Nu o înlocuim. Mama Laura va fi mereu mama noastră. Dar și tu ești mama noastră.

Am început să plâng atât de tare, încât băieții m-au îmbrățișat din nou.

În