a murit?
Buza îi tremură.
— Nu.
Un singur cuvânt.
Douăzeci și unu de ani de viață distruși într-o singură silabă.
— Știai?
— Da.
Am simțit că mă sufoc.
— Din prima zi?
— Da.
M-am ridicat atât de repede încât scaunul căzu în spatele meu.
— Mi-ați luat copilul!
— Eram convinși că facem ce era mai bine pentru tine.
— Nu spune asta!
Am lovit masa cu palma.
— Nu transforma ce ați făcut într-un sacrificiu!
Tata începu să plângă.
Nu-l mai văzusem plângând de la moartea mamei.
— Aveai șaptesprezece ani.
— Eram mama lui!
— Erai un copil.
— Atunci trebuia să mă ajutați! Nu să-mi spuneți că bebelușul meu murise!
Adevărul a ieșit încet.
Și a fost mai urât tocmai pentru că nu exista nicio conspirație complicată.
Părinții mei aflaseră, prin intermediari și persoane pe care le cunoșteau, despre un cuplu care își dorea de mult timp un copil.
Mama mea fusese cea care împinsese lucrurile înainte.
Comments