pentru câteva clipe.
Era mic.
Roșu la față.
Furios pe întreaga lume.
Și perfect pentru mine.
— Cum îl cheamă? m-a întrebat o asistentă.
M-am uitat la Robert.
Apoi la copil.
— Andrei.
În prima noapte după naștere, am visat-o din nou pe Ana.
Dar de data aceasta nu mai exista camera întunecată.
Nu mai auzeam un copil plângând.
Ana stătea într-un loc luminat, exact așa cum mi-o aminteam înainte de boală.
Am încercat să merg spre ea.
Dar ea doar zâmbea.
Nu mi-a spus să găsesc pe nimeni.
Nu mi-a cerut nimic.
M-am trezit plângând.
Știam că fusese doar un vis.
Durerea și mintea mea încercând să dea sens lucrurilor pe care le trăisem.
Dar, pentru prima dată după trei ani, visul nu m-a speriat.
Andrei nu a înlocuit-o pe Ana.
Niciodată.
Fotografiile ei au rămas pe pereți.
Ziua ei de naștere a continuat să existe în calendarul meu.
Și au
Comments