— Mă numesc Richard Bennett, a spus bărbatul, întinzându-mi mâna. Am fost avocatul doamnei Eleanor Whitmore timp de aproape treizeci de ani.
— Eu sunt Daniel Carter, am răspuns. Dar probabil știți deja asta.
— Știu mai multe despre dumneavoastră decât vă imaginați.
Am simțit un fior neplăcut. Richard a observat imediat schimbarea expresiei mele și a ridicat o mână, încercând să mă liniștească.
— Nu vreau să vă sperii. Eleanor mi-a cerut să vă înmânez acest plic numai după înmormântarea ei. Mi-a spus că, dacă vi l-aș fi dat mai devreme, ați fi privit-o altfel în ultimele ei zile.
— Ce este înăuntru?
— O parte din povestea ei. Și o parte din povestea dumneavoastră.
Am privit plicul. Pe față, scris cu un stilou albastru, se afla numele meu complet: Daniel James Carter. Dedesubt era o propoziție pe care am recunoscut-o imediat ca fiind scrisul lui Eleanor.
„Pentru băiatul care mi-a oferit, fără să știe, cea mai frumoasă zi din viața mea.”
Am simțit cum mi se umezesesc ochii.
— Putem merge undeva să discutăm? a întrebat Richard. Cred că ar fi mai bine să stați jos când citiți.
Am acceptat. Ne-am urcat în mașina lui și am mers la o cafenea liniștită, aflată la câteva străzi de cimitir. Am ales o masă retrasă, lângă fereastră. Richard și-a comandat o cafea, iar eu un ceai pe care nu aveam să-l ating aproape deloc.
Am desfăcut plicul.
Înăuntru se aflau câteva fotografii vechi, o scrisoare împăturită și o copie a unui document îngălbenit de vreme.
Prima fotografie înfățișa o femeie tânără, cu părul castaniu prins la spate, stând în fața unei clădiri din cărămidă roșie. Ținea în brațe un bebeluș înfășurat într-o păturică albastră.
Am recunoscut-o pe Eleanor, deși era cu aproape patruzeci de ani mai tânără.
Dar fotografia următoare m-a făcut să încremenesc.
Era aceeași femeie,
Comments