Am rămas nemișcată în pragul sufrageriei, încercând să înțeleg ce tocmai auzisem. Ștefan era alb la față, iar cutia frumos împachetată zăcea pe podea, lângă pantofii lui. Fiica mea, Sofia, se uita nedumerită la el, cu mâinile strânse la piept.

Am închis ușa în urma lui și am rămas câteva clipe cu mâna pe clanță, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Apoi am auzit pași mici pe hol.

— Mami, a plecat domnul Ștefan?

Sofia stătea în fața mea, ținând ursulețul de pluș într-o mână și cartea preferată în cealaltă. M-am aplecat și am luat-o în brațe, simțind cum mi se rupe inima pentru dezamăgirea ei.

— Da, iubita mea. A trebuit să plece.

— Dar nu i-am arătat desenul meu.

Am înghițit cu greu. I-am spus că îl vom păstra și că poate, într-o zi, va avea ocazia să i-l arate. Nu voiam să-i promit ceva ce nu știam dacă se va întâmpla, dar nici să o fac să creadă că ea era motivul pentru care Ștefan plecase.

În seara aceea, am mâncat plăcinta cu mere împreună, doar noi două. Sofia mi-a povestit despre grădiniță și despre o colegă care își pierduse o fundiță,