M-am ridicat atât de repede, încât aproape m-am împiedicat de papucii de lângă pat.
Primul meu gând a fost că se întâmplase ceva rău.
Am tras perdeaua.
Și am încremenit.
În fața casei noastre erau oameni.
Zeci de oameni.
Unii stăteau pe trotuar.
Alții lângă mașini.
Câțiva țineau pungi, cutii și sacoșe.
Iar lângă poartă se afla femeia pe care o scosesem cu o zi înainte din incendiu.
Ținea de mână băiețelul.
— Ce…?
Emilia plângea în spatele meu.
— Cred că sunt aici pentru tine.
Mi-am tras repede niște haine pe mine și am coborât.
Când am deschis ușa, femeia mă recunoscu imediat.
— El este!
Oamenii se întoarseră spre mine.
Am simțit că vreau să mă întorc în casă.
— Ce se întâmplă?
Femeia veni spre mine.
— Ieri nu ai vrut să-mi spui cum te cheamă.
— Nu era important.
— Pentru mine era.
Își șterse ochii.
— Pompierii au aflat de la oamenii de la restaurant cine ești. Cineva a postat povestea într-un grup local.
M-am uitat la mulțime.
— Și toți oamenii aceștia?
Ea zâmbi.
— Au aflat și ce ți s-a întâmplat după ce ne-ai salvat.
Un bărbat în vârstă se apropie primul.
Ținea o cutie în mâini.
— Am un magazin de încălțăminte, spuse. Am auzit că băiatul dumneavoastră are nevoie de pantofi.
M-am uitat spre Emilia.
Nu știam cine spusese asta.
Probabil unul dintre foștii mei colegi știa cât de mult mă plânsesem că aștept următorul salariu ca să-i cumpăr lui Kevin o pereche nouă.
Bărbatul deschise cutia.
— Nu știu exact ce mărime poartă, așa că am adus câteva variante.
Mi s-a pus un nod în gât.
— Domnule, nu pot…
— Ba puteți.
Apoi veni o femeie cu două sacoșe.
— Scutece și câteva lucruri pentru bebeluș.
Alt bărbat ne adusese alimente.
Cineva lăsase un plic pentru chirie.
Atunci am început să plâng.
Nu lacrimi
Comments