șters drumul spre sat.
În a patra zi, când cerul s-a limpezit, sătenii au ieșit să vadă ce mai rămăsese.
Unii se așteptau să găsească doar căruța răsturnată și urme duse de vânt.
În loc de asta, au văzut un deal mic, rotunjit, din care ieșea un horn fumegând.
Ușa s-a deschis.
Maria a ieșit prima, cu spatele drept.
În urma ei, Matei și Ilinca, rumeni în obraji.
Gheorghe Florea s-a apropiat încet. A bătut cu palma în peretele de pământ.
Era tare ca piatra.
— Ai reușit… a murmurat el.
Maria a zâmbit.
Nu larg. Nu triumfător.
Ci liniștit.
În primăvară, alți doi vecini au început să-și sape casele mai jos în pământ.
Vasile Munteanu n-a mai pomenit niciodată de cei 100 de lei.
Iar pe câmpia goală, acolo unde nu era nimic, a rămas o căsuță mică, crescută din pământ, ridicată cu zece lei, două mâini crăpate și o
Comments