Când am ridicat telefonul să-l întreb pe fiul meu

zacuscă și plăcintă cu mere. Toate acele lucruri simple, românești, care îți încălzesc sufletul.

A doua zi, am intrat în camera unde atârna rochia roz. Am luat-o de pe umeraș, am așezat-o pe pat și am zâmbit. Nu mai era o rochie pentru o nuntă la care nu fusesem invitată. Era rochia pe care aveam s-o port la viața mea nouă.

Am început să sun oameni pe care nu-i mai văzusem de ani de zile. Vecine, rude, chiar și pe sora mea din Mexic. Le-am spus: „Veniți la mine duminică. Fac sarmale și cozonac. Vreau să sărbătoresc.” „Ce sărbătorești?” m-au întrebat. „Sărbătoresc libertatea mea”, le-am răspuns.

Și duminică, curtea mea a fost plină. Copiii alergau printre pomii din grădină, bărbații povesteau la un pahar de vin, femeile cântau romanțe vechi și râdeau cu poftă. În mijlocul lor, eu purtam rochia roz. Și pentru prima dată după mult timp, eram fericită.