aminteam.
Și totuși, când degetele lui s-au strâns în jurul degetelor mele, pentru o clipă aveam din nou nouăsprezece ani.
— Ruthie, șopti el. Îmi pare rău.
— Știu.
— Nu vreau să-mi spui că mă ierți doar pentru că sunt bolnav.
Am tăcut.
— Bine, i-am spus. Atunci nu o să spun.
Zâmbetul lui se lărgi puțin.
— Tot tu ai rămas.
— Și tu tot enervant ai rămas.
Petru râse încet lângă fereastră.
Am rămas cu Mihai aproape trei ore.
Am vorbit despre lucruri mici.
Despre profesori.
Despre vechiul teren de fotbal.
Despre prima lui mașină, o Dacie pe care trebuia s-o împingem uneori ca să pornească.
Mi-a povestit despre Elena și despre copiii lui.
Eu i-am povestit despre viața mea.
Despre serviciu.
Despre părinții mei.
Despre călătorii.
Despre bărbații cu care ieșisem și despre faptul că niciunul dintre ei nu devenise soțul meu.
Nu i-am spus că îl așteptasem patruzeci de ani.
Pentru
Comments