plăcut să fi fost curajos atunci când aveam nevoie de fratele meu, nu după ce oamenii de care te temeai nu mai erau aici.”
Am citit propoziția de trei ori.
Apoi am înțeles de ce tata păstrase scrisoarea.
Nu era iertare completă.
Era adevărul.
La aproape două luni după înmormântare, Mihai și cu mine am plecat la Timișoara.
Adresa din ultima scrisoare nu mai era actuală, dar prin verificări firești și contacte de familie am reușit să ajungem la fiul Irinei.
Îl chema Radu.
Avea cincizeci și ceva de ani.
Când i-am spus cine suntem, a rămas tăcut.
— Mama a murit acum trei ani, spuse în cele din urmă.
Mi s-a strâns pieptul.
Tata supraviețuise surorii lui.
Și nu ne spusese nici atunci.
Radu ne invită înăuntru.
Pe un raft se afla o fotografie.
Aceeași fotografie.
Tata.
Domnul Petrescu.
Irina.
Rochia roșie.
— Mama vorbea despre tatăl vostru, spuse Radu.
— Ce
Comments