Am deschis ușa de la intrare.
— Cristina!
Vecina mea încremeni.
Rola îi rămase suspendată la câțiva centimetri de ușa garajului.
Pentru câteva secunde ne-am privit fără să spunem nimic.
Femeia care venise să ne compătimească.
Femeia care întrebase indignată cine putea face așa ceva.
Femeia care locuia la zece metri de noi.
Era chiar ea.
— Ce naiba faci?
Cristina lăsă încet rola jos.
— Intră în casă.
Am râs nervos.
— Tu îmi vopsești garajul de trei nopți și îmi spui mie să intru în casă?
În spatele meu auzii pașii lui Tudor.
— Ce se întâmplă?
Apoi o văzu.
Privirea lui coborî spre cutia cu vopsea.
— Cristina?
Și atunci am observat ceva.
Reacția soțului meu nu era doar surprindere.
Era frică.
Cristina îl privea direct.
— Spune-i.
Tudor deveni palid.
M-am întors spre el.
— Să-mi spună ce?
— Nu aici, șopti el.
Cristina râse amar.
— Bineînțeles. Pentru că tu niciodată nu vrei să vorbești despre lucrurile importante unde ar putea auzi cineva.
Mi s-a făcut frig.
— Voi doi vă cunoașteți mai bine decât mi-ați spus?
— Nu este ceea ce crezi, răspunse Tudor imediat.
Era probabil cea mai proastă propoziție pe care o putea rosti.
— Atunci explică-mi.
Cristina își luă telefonul din buzunar.
— Dacă nu-i spui tu, îi spun eu.
Tudor se uită la ea.
— Nu ai dreptul.
— Ba cred că am.
— Despre ce vorbiți?
Cristina apăsă câteva secunde pe telefon.
Apoi întoarse ecranul spre mine.
Era o fotografie.
Tudor.
Cristina.
Și un băiețel.
Fotografia părea făcută cu mulți ani în urmă.
Tudor îl ținea pe copil în brațe.
Am simțit că nu mai pot respira.
— Cine este?
Niciunul nu răspunse.
— Tudor, cine este copilul?
Soțul meu își trecu mâna peste față.
— Îl cheamă Radu.
— Și?
Tăcere.
Cristina răspunse în locul lui.
— Este fiul meu.
Am privit-o.
Apoi pe Tudor.
— Și de ce îl ține
Comments